Atât, atââât de multe magnolii și așa de puțină primăvară! Pentru magnoliile din Cotroceni n-ajunge o zi întreagă, n-ajung nici mai multe weekenduri, trei ani la rând, că tot am ratat o grămadă. Are Cotroceniul toate soiurile de magnolii, înfloresc pe rând, să ne fericească cât mai multă vreme. Stelattele se scutură deja, au mai rămas doar unele pitice, în zonele mai ferite de soare. Pe Bociescu sunt vreo 3. Magnoliile roz-pudră cu nume de parfum-de-paradis sunt în plină floare și nu mai rezistă la o ploaie ori la un vânt mai strașnic. Am ajuns și la stellata albă de pe Eroii Sanitari, care are o singură ramură cu flori roz, restu-s albe. Cred că-i unica de felul ăsta, eu n-am mai văzut altele. Pun pe hartă și celelalte pinuri pentru Nicolae Turnescu, am ratat jumătate de stradă.
Și pe Dr. Petrini lipseau câteva, mai ales magnolia mai înaltă decât toate clădirile din preajmă. Am găsit și alte magnolii noi, mai micuțe, pe străzile lipite de gardul Cotroceniul, ba și una care se împletea cu flori de zarzăr. Că cel drag are varianta lui de a folosi #hartamagnoliilor: mergem acolo unde nu-i niciun pin-inimă. Și ca să facem mia de magnolii, i-am avut și pe Virgili în ajutor.
Dar plimbarea în Cotroceni nu e doar pentru magnolii (deși-s o bună alternativă la magnoliile-vedetă din centru), plimbarea e pentru aerul boem al cartierului, pentru toate casele-n stil artnoveau sau neoromânesc – niște bijuterii arhitecturale, ceainăriile cochete, străzile întortocheate, curțile îngrijite și multe pisici. Foarte multe! Am revăzut-o și pe Kiko și-mi pare rău c-am spus anul trecut de ea c-ar fi cam rotunjoară.
Tot torcăcioasă a rămas și tot paznic la una dintre cele mai frumoase magnolii din cartier, care-și așteaptă cuminte rândul, căci încă nu-i complet înflorită. O părea ea blandă – pisica zic – dar rupe nădragii oricui mai încearcă să tragă de crengi ca să-și facă o poză cu magnolia la nas.
Deci, pe scurt: e splendid tot orașul. La primul an de hartă, sezonul de magnolii abia începea la vremea asta, acum e pe terminatelea. Și nu e cu tristețe, că ne-au oferit un sezon superb anul acesta – știu cel puțin o magnolie care a înflorit prima dată în șapte ani, proprietarii nici nu erau convinși că magnolie au cumpărat. Deci da, Bucureștiul magnolific, orașul celor 1000 de magnolii. Curând.
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
