În căutarea frumosului și a “Momentului de Grație” – Interviu cu Vlad Eftenie

Vlad Eftenie este un povestitor al locurilor și al momentelor, un fotograf neobosit al Bucureștiului și al naturii. Au ceva seren și elegant toate fotografiile lui Vlad și se potrivește rotund cu ce mi-a spus în interviul de mai jos, că fiecare fotografie este o oglindire a sinelui.

L-am întâlnit pe Vlad în urmă cu doi ani, chiar la o magnolie, într-un moment în care magnolia nu era tocmai durdulie și nici nu se formau cozi pentru o fotografie. Am povestit și-atunci, mai scurt, despre pelerinaje, cum frumosul e la tot pasul dacă suntem mai prezenți în lumea din jur, dacă suntem observatori activi.

Și dacă aș aplica doar pentru magnolii, ele-s peste tot, e împânzit orașul și sunt suficiente pentru toată lumea. Și cu tot cu o hartă a lor, magnoliile nu sunt și nu ar trebui să fie destinații, ci mai degrabă reper, pentru că magia-i când descoperi frumos unde nici nu te aștepți.

Iar aflarea frumosului, spune acum Vlad Eftenie, este o artă și o preocupare necesară ca să ne păstrăm spiritul sănătos. Vlad împărtășește sfaturi practice pentru imagini vizuale cu impact (îmi șterg de acum înainte obiectivul!), dar răspunsurile sale sunt mai mult decât o discuție tehnică: sunt reflecții despre cum putem folosi fotografia nu doar pentru a ne exprima și a documenta o situație care pare reală, ci și pentru a o interpreta și a înțelege lumea și pe noi înșine.

Fotografiezi orașe de mulți ani și le spui poveștile în imagini.  Care sunt elementele care trebuie să se regasească într-o imagine că să spună o poveste, să transmită o emoție?

Ne exprimăm în diferite moduri. Unii scriu, alții desenează, unii gătesc fantastic. Avem nevoie să exprimăm ceea ce simțim, să comunicăm stările care ne emoționează, care ne fac să simțim intens evenimentele pe care le întâmpinăm. Este terapeutic și sănătos să ne exprimăm.

Înainte de toate, este ideal să avem ce exprima, ceva special, personal, particular, care să merite să fie povestit, să merite atenția și timpul celorlalți. Apoi, este importat cum povestim, cum creăm acel narativ interesant, care să capteze atenția și să inducă o imersiune a audienței în povestea depănată.

Imaginea este un mijloc accesibil de comunicare, cu toții putem astăzi să realizăm imagini cu ajutorul telefonului mobil, aflat mereu la îndemână. Cu atât mai dificil devine să poți detașa o imagine din zgomotul general infernal, al rețelelor sociale. O imagine bună nu doar arată ceva, asta poate face oricine. O imagine bună devine o interpretare personală a unor evenimente la care asistăm, în față cărora suntem prezenți și conectați, care ne impresionează și pe care le putem reda, cu ajutorul mijloacelor fotografice.

Legat de acestea, manualele de fotografie vor face enumerări raționale precum utilizarea expresivă a compoziției, decupajul optim, stabilirea și evidențierea unor relații ierarhice între elementele aflate în cadru, redarea senzației de spațialitate prin utilizarea perspectivei și clarității, a contrastului, tonalităților și intensității luminilor și umbrelor, utilizarea bine temperată a cromaticii, evidențierea liniilor de forță majore, care conduc privirea, marcarea unui centru de interes și a unor direcții de lecturare ale cadrului.

Pe lângă mesajul coerent, concis și particular, personal, eu vă voi invita către utilizarea acestor elemente prin prisma a ceea ce am denumit prin “Codul Fotografiei”: Punctul de stație, Spațiul, Lumina, Timpul, Emoția – în căutarea “Momentului de Grație”. Veți spune, cu siguranță, că sună aproape imposibil, la prima citire,  să poți stăpâni totul, concomitent, spontan, printr-un singur “clic”. Față de pictură, care este o artă a adiţiei, în fotografie este câteodată mai important ceea nu apare în cadru, ce lăsăm dincolo de limita cadrului, pentru a ajută subiectul să fie mai clar localizat și exprimat, o artă a substracţiei.

Acest mod de a pătrunde realitatea înconjurătoare, cu atenție, răbdare, curiozitate și pasiune, cu dor și drag pentru subiectul care așteaptă să fie descoperit și povestit mai departe, într-un mod unic, irepetabil, constituie, după mine, adevărată provocare a fotografiei de calitate, cu impact, memorabile. Pentru a emoționa, o imagine trebuie realizată cu emoție.

Ce înseamnă pentru tine o fotografie bună?

Este o fotografie care trezește spontan, dorința sau nevoia de a fi acolo, lângă subiectul înfățișat; care mișcă ceva la interior, care stârnește o curiozitate. O imagine este cu atât mai valoroasă cu cât este ireproșabil executată, irepetabilă expresie a unei sincronicități și capacități a observatorului de a sesiza, de a păstra și povești mai departe un fapt neobservat până atunci, privit într-un mod particular, personal, nou, creativ, autentic. O imagine bună spune o poveste.

Înfloresc în foarte scurt timp magnoliile, iar tu le surprinzi atât de frumos în fiecare an. Ce sfaturi ai avea pentru toți cei care-și doresc o fotografie frumoasă cu o magnolie? Și cum am putea să le surprindem delicatețea într-o imagine, fără a fi intruzivi, fără a le face rău?

Nu trebuie să confundăm înainte de toate, frumusețea subiectului, cu frumusețea imaginii. Este necesar să conștientizăm că o imagine este o interpretare a unuei situații care a părut reală (e mai precaut să folosesc această formulare, căci realitatea este, în fapt, subiectiv diferită pentru fiecare dintre noi).

Această interpretare necesită, așa cum am enumerat mai sus, o deprindere minimală a mijloacelor de exprimare estetică și vizuală, aplicarea acelor elemente care țin de arta realizării unei magini cu impact vizual, memorabile, de arta fotografierii, care merită – dacă nu aprofundată musai (căci nu toți avem neapărat nevoie să o stăpânim la perfecție), cel puțin realizată corect, cu admirație și respect pentru subiect, aplicând câteva reguli minimale pentru acurateţea cadrului, precum:  ștersul lentilei de urme nedorite, păstrarea orizontul absolut drept, grija la ce se întâmplă în fundal, grija la elementele de pe conturul cadrului, câteodată un pas în spate sau în față curăţă benefic cadrul, grija la ce intră și ce iese în și din cadru, grija la lumina și la direcția umbrelor și organizării generale – ochiul obișnuiește să citească un cadru de la stânga la dreapta, atent la zona mai luminoasă a cadrului. Ochiul se duce acolo întâi și întâi, și abia apoi citește restul cadrului.  Cunoscând modul în care ochiul decodifică o imagine, putem, prin pași în sens opus, să ieșim în întâmpinarea privitorilor și putem crea imagini autentice, cu un real impact vizual.

Rău sper că nu facem magnoliilor, fizic :). Dar le facem rău dacă le pozăm pentru likeu-ri, și nu datorită frumuseții lor pure, autentice, efemere.

Tu cum găsești frumosul din București și din orașele pe care le vizitezi? 

Pot spune că aflarea “frumosului” este o artă, în lumea haotică și toxică în care trăim. O preocupare absolut necesară pentru păstrarea unei sănătăți a spiritului. Am nevoie să văd frumos, pentru a–mi face bine, zilnic. Este o terapie, cel puțin în București – un oraș dificil, puțin benefic vieții sociale sau prea puțin pregătit pentru pietoni.

Și totuși există uluitor de mult frumos, dincolo de aceste straturi dificile. Apoi, dacă îmi propun să văd frumos, simțurile se educă în această direcție, influențează și “formează” pozitiv comportamentul de zi cu zi. În cest fel am inițiat conștientizarea unor trasee de plimbare, cu marcarea pe harta orasului a locurilor celor mai fotogenice din oraș (#bestphotospot). În anumite ipostaze, sub incidența unei anumite lumini, prin lupa unei anumite priviri, Bucureștiul oferă momente de grație veritabile. Da, e adevărat, în alte orașe poate că este mai ușor. Dar poate nu la fel de provocator.

Este foarte important să fim în permanenţă atenți la lumea dimprejur, observatori activi, conștienți, conectați cu toate simțurile. Da, este o terapie zilnică, benefică. Este un antrenament. Câteodată este mare consumator de energie. Însă, oriunde te-ai afla, sub incidența acestui mecanism, începi să poți scoate la iveală straturi latente ale realității, care te așteptau, cuantic, să fie aduse la lumină, observate, fixate/notate/fotografiate, așteptau să te uimească, să fie povestite mai departe.

Fotografiile pot spune o poveste a locurilor, a oamenilor. Dar în ce măsură spun povestea fotografului?

Totul este o oglindă a sinelui, întrucât vedem ceea ce suntem învățați, vedem prin prisma experiențelor avute până în cvasi-momentul declanșării. Oglindim lumea, după chipul și asemănarea noastră. O reducem, de fapt, la ceea ce credem și suntem noi, ceea ce nu e neapărat suficient. Dar, conștientizând aceste lucruri, fiecare imagine o pregătește pe următoarea. Cărămidă după cărămida, construim și dezvoltăm percepția și completăm piesă cu piesă puzzle-ul lumii. Este o activitate care nu se termină niciodată.  Evoluăm de la o secundă la cealaltă, de aceea este important să păstrăm mereu atenția trează.

Totul se schimbă împrejur, timpul curge, lumina se schimbă de la un minut la altul. Atunci, de ce încercăm să ne raportăm la repere fixe, oare, când totul este, de fapt, în curgere, în trecere, în schimbare? Fotografia vine, poate, tocmai pentru a se opune acestei dinamici imposibil de influențat. Dar de care ne putem bucura, ca de un haiku japonez, cu o privire și inimă deschise, senine, fără să judecăm ceea ce vedem.

Dincolo de aceste întrebări, ipoteze, care nu își vor găși prea curând răspuns, renașterea magnoliilor este magică, de la an la an, pe măsură ce ajugem să prețuim viața scurtă, dar intensă, a inflorescenţei lor.

Să avem o primăvară minunată, însorită, să zâmbim razelor de soare și să ne lăsăm mângâiați de frumusețea naturii!

www.vladeftenie.ro 

Diana

Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.