Magnoliile sunt bucurie, nu luptă, pentru că de bine, povești și frumos e multă nevoie. Și e loc pentu toată lumea, nu-i nevoie să ne cățărăm pe spinări. Mă cam dor șalele, drept să spun, dar e deja altă zi și mă întorc la bucățica mea, la ce-mi aduce mie bucurie.
Magnoleala matinală pe frig și umezeală are farmecul ei, la fel cum are vântul șuierat printre petale, chiar dacă ciufulește strașnic magnoliile cele mai înflorite. Încă o ploaie zdravănă și rozaliile vor fi mai mult pe trotuar decât în copac.
Au trecut prin multe magnoliile cele mai harnice, pe unele le-a pârlit soarele în weekend, nici n-au mai apucat să înflorească complet, s-au necrozat așa, de zici că au tatuaje. Unele-s îmbulinate, altele au inimi tatuate pe petale, am văzut și-o magnolie cu avion pe floare, parcă s-ar pregăti de călătorie, să-și ia rămas-bun până primăvara viitoare.
Dar vin din urmă magnoliile fucsia, își fac curaj și încep să arate fix cum exclama cu încântare un copil, anul trecut: „uite că în copac sunt orhidee cum avem noi acasă în ghiveci!”.
Să vă bucurați de frumos, în orice formă vine el. Și pentru că Harta este despre a oferi bucurie și culoare, revin diseară cu o bucurie mare, mare de pus în ramă.
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
