Aș fi vrut să ajung și-n centru, și în Dămăroaia, și pe străzile care împrejmuiesc Parcul Icoanei, și la magnolia singuratică de pe trotuar, de pe Dogarilor. M-am organizat cu liste, trasee, intinerarii și o listă cu toate listele. Am băut prima cafea sub o magnolie și ceasul zice c-au fost 43 de km la pas, în turele de magnoleală de weekendul ăsta. Permis de conducere nu am, că nu e nimeni atât de iresponsabil, iar pe două roți mi-e cam teamă, de când pățania de pe trotinetă. Așa că mi-am propus să iau iară străduțele la pas, măcar de aș fi avut picioare mai lungi. Drept vă spun, e un carusel.
N-am apucat weekendul ăsta să văd toate magnoliile pe care aș fi dorit să le văd. Eram încă de ieri dimineață semi-îmbufnată când mi-am dat seama că n-o să bifez jumătate de listă, dar mi-am tras apoi o scaltoalcă metaforică și mi-am amintit că harta magnoliilor nu e o goană, e o joacă. Și mi-am dat din nou voie să mă rătăcesc, chiar dacă sâmbătă la amiază am ajuns în același loc pe care l-am vizitat și dimineață.
Așa s-a nimerit! Și oricât, oricât mi-ar plăcea și magnoleală singuratică, cu muzică-n căști și doar eu cu mine, weekendul ăsta a fost copleșitor de frumos (ntzzzz) pentru că am împărtășit bucuria. Am ciocnit cuba libre printre magnolii cu oameni calzi și buni care se bucură de natură și de un cocktail bun, bucurie de aia simplă, care vine de la interior.
Am apucat să revăd oameni sereni (și arhitecți de casă a magnoliilor, adicătelea site-ul cel roz și minunat) care-și iau rămas-bun de la oraș cu o plimbare printre flori. Am revăzut-o pe omul-soare, Veronica, și am prins magnoliile-n inima ei oglindă. Și mai ales am luat Cotroceniul la pas cătinel, cu povești de acum o viață și povești din prezent, pentru că bucuria se împarte cel mai bine cu o prietenă pe care o iubești.
Ah, și am mângâiat multe, multe pisci – apropo, dacă vedeți o mâță cheală în Cotroceni, să știți că până azi era albă, dar tot părul e pe hainele mele. De pisica Kiko nu am dat, m-am uitat după ea, sper că nu mai e supărată că am zis că-i rotunjoară.
Ce voiam să vă spun? Am magnolit iară, e spectacol roz în București. Oriunde, oriunde vă aflați, în preajmă e o magnolie. Știți ce? Nici nu e nevoie de hartă. Orașul e acum în cea mai bună perioadă a lui, poate doar mirosul de tei după ploaie egalează festivalul ăsta de culoare. Să vă bucurați de frumos. Și să celebrați magnoliile așa cum merită, să le fotografiați responsabil și vă rog, vă rog tare să nu mai trageți de crengi! Se descurcă ele și cu ploaie, și cu vânt, și cu îngheț, dar de oameni mai greu să se păzească.
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
