Bucureștiu-i un amalgam de blocuri prăfoase, case cochete, motani curtenitori și, bineînțeles, zilele acestea sunt magnoliile. Și mi se pare că magnolia din mijlocul trotuarului este metafora perfectă pentru acest oraș care uneori ne alungă, apoi ne cuprinde, ne sufocă, ne bucură, miroase a de toate și câteodată ne obosește atât de tare, încât nici nu mai observăm frumosul. E al cincilea an când vizitez magnolia de pe Dogarilor, e mai înaltă și mai bogată de la sezon la sezon. Și mai cred despre ea că este cea mai subestimată magnolie pe care-am întâlnit-o pe aici.
Șade așa, pe trotuar, a nimănui și a tuturor în același timp. N-am văzut niciodată pe nimeni să tragă de crengi, n-am văzut-o ciufulită pentru o fotografie (iar asta e grozav), dar nici n-am văzut vreodată pe cineva să se oprească să o admire. Se sprijină de-un stâlp și dacă te uiți doar în sus, vezi florille roz, cerul și un felinar. Bine, și cabluri strânse ghem, dar unde nu-s? Apoi, lângă trunchi e un coș de gunoi care nu-i niciodată plin, dar veșnic sunt pungi, și cutii, și mizerii lângă coș. Și dacă faci un pas în spate, grotescul și delicatul sunt așa de aproape, că mai că se confundă.
Și dacă faci vreo 80-100 de pași în spate, pe strada Ghiocei, după Toamnei, sunt câteva magnolii tare frumoase. Și-n zona Dacia sunt unele superbe, bogate și durdulii, chiar dacă magnolia de pe Dacia cu Polonă a înghețat înainte să apuce să înflorească. Cea galben-soare, din Piața Spaniei, e mai sfioasă, abia înmugurește, dar magnolia albă de la Maison 13 se dă în spectacol pentru noi.
Sunt magnoliile în cea mai bună perioadă zilele acestea, și roz, și fucsia, colorează tot orașul. Străjuiesc fațade de blocuri prăfoase sau de case cochete, biserici, grădinițe și cafenele, înhăță ferestre și balcoane. Se dau în spectacol pentru noi, să ne aducă bucurie efemeră.
Magnoliile cele mai durdulii se văd din capătul străzii, zici că-s o vată de zahăr uriașă, în curând rozul se va muta pe trotuare. Venerabila, acea Magnolie, e mai frumoasă ca nicicând, și-a revenit după furtuna care-a despicat-o în două și se unesc jumătățile, să o întregească iară după ani buni. Vă mai povestesc, merită Venerabila postare separată. Și mai sunt magnolii-metaforă, cele care cresc prin curți parasite, printre maldăre de moloz sau garduri cu sârmă ghimpată. Și ele-s cel puțin a fel de frumoase.
Magia-i că magnoliile se schimbă de la an la an, nu seamănă de la primăvară la primăvară, și cu mici excepții (yulanul care chelește spre stradă de la atâta tras de crengi, magnolia din Parcul Circului care-i din ce în ce mai sfrijită), sunt și mai frumoase decât mi le aduceam eu aminte de anul trecut.
E vreme de plimbare weekendul acesta, iar Harta e doar un reper. N-a fost nicicând despre o cartografiere precisă, dar promit că între două inimi-pin sunt mari șanse să găsiți bijuterii. Plimbare magnolifică! E copleșitor de frumos pe străzile din oraș!
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
