Iubesc magnoliile – dacă mai era un dubiu – pentru tot ce ne oferă ele, gingășie, culoare, primăvară. Dar cel mai mult ne oferă pretexte: pentru (re)descoperit orașul cu străzile lui întortocheate și case pline de istorie, pentru plimbări cu sau fără direcție precisă și mai ales pentru povești. Primăvara aceasta vom avea 1000 de magnolii pe hartă sau măcar pe aproape. Și cândva va exista și-o poveste pentru fiecare, căci în spatele fiecărei magnolii care ne bucură vremelnic, o lună pe an, e o poveste pentru totdeauna.
Pe Lascăr Catargiu, de exemplu, pe partea cealaltă de magnoliile deja celebre, chiar în curtea Observatorului Astronomic, stă să îmbobocească magnolia Liliana. Are șapte ani magnolia și n-a fost de la început plantată acolo. Cristian i-a dăruit-o mamei sale când aceasta a împlinit 70 de ani. Au plantat-o în curtea blocului și o vreme magnolia a stat chiar sub fereastra mamei. Apoi au început lucrările de reabilitare a blocului, iar Cristian a replantat magnolia în curtea Observatorului Astronomic Vasile Urseanu. A salvat-o, să nu fie calcată-n picioare, iar acum se pregătește să înflorească.
Magnolia Liliana, care poartă numele mamei, e un omagiu-poveste pentru totdeauna, chiar dacă verbele sunt la trecut. Pinul-inimă de aici cuprinde tot dorul pe care-l poartă Cristian. Magnolia Liliana e la bulevard, se vede de pe trotuar, și în curând va fi în plină floare. Și Cristian și-ar dori ca magnolia lui omagiu să aducă bucurie și pentru trecători.
Deci da, fiecare magnolie are o poveste care merită spusă. Pentru că e mai mult decât despre flori sezoniere, iar unele magnolii sunt metaforă pentru dorul de mama. Ca magnolia Liliana.
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
