Primesc des această întrebare, care-i magnolia mea preferată. Și mi-e greu să aleg, toate mi-s dragi, mă răzgândesc și când descopăr o magnolie tânără, printre betoane, și când găsesc una complet înflorită, lată de câțiva metri. Magnolia preferată e întotdeauna următoarea pe care o voi vedea. Dar prima de pe hartă, cea care mi-a dat ideea de pinuri-inimă, de magnoleală și cea de la care a plecat tăvălugul aceasta copleșitor va rămâne întotdeauna magnolia venerabilă de pe Dragoș Vodă.
Mi-am dorit mult acum 3 ani să admir magnolia din curtea grădiniței de aproape. Citisem că ar fi cea mai bătrână magnolie din București, că avea cândva 15-17 metri lățime și că adus-o un farmacist austriac la noi, în urmă cu mai bine de o sută de ani, chiar înaintea celui De-Al Doilea Război Mondial Am trimis mesaj grădiniței, m-au primit în vizită, pe vremea aceea aveau un felinar din fier forjat în curte și țin minte că tot cadrul ăla – felinar și flori uriașe în toate nuanțele de roz, mai domol sau mai intens în funcție de lumină, plus covorul din petale – mi s-a părut rupt dintr-o poveste.
Am fost din nou în vizită la grădinița cu magnolie, directoarea de aici a fost tare amabilă să mă găzduiască din nou și să-mi povestească despre adevărată doamnă magnolie, cea de la ei din ogradă. Ba chiar am primit și vești bune, bune: magnolia va avea un copilaș! Adică are deja un pui, e acolo, vlăstar, neplantat de nimeni, a crescut singur fix lângă trunchiul centenar. Am mai aflat astăzi că-n jurul acestei magnolii circulă mai multe legende. De exemplu, sub această magnolie și-ar fi făcut declarații și Julio Cortazar și iubita lui. Cortazar era îndrăgostit și de Carla Dunlop, și de magnolia de pe Dragoș Vodă.
Și înapoi în prezent, cât mă gândeam eu cât de frumos ar fi să lucrezi în fiecare zi în curtea cu magnolie, doamna care păzește gradinița a spulberat visul, în timp ce făcea observație cuiva care se cocoțase pe gard, pentru o poză bună. A țâșnit-o iute, iute, nici n-am apucat să termin de spus rețea de magnolii murate, pe care vă sfătuiesc, pe pățitelea, să n-o încercați. Aș încredința acestei femei și secrete de stat, dar e și mai bine de atât, că păzește copiii. Dânsa mi-a spus că la ploaia înghețată din urmă cu vreo patru ani (sau cine mai știe câți? Că de când cu pandemia, timpul e compact și dilatat în același timp), magnolia a fost ruptă pe jumătate. Și le-a părut tuturor – copii, echipa de la grădiniță, vecini de cartier – ca și cum un membru al familiei ar trece printr-o suferință. Unii au și plâns pentru magnolie.
E cumva împărțită-n două acum, dar parcă nu-s două jumătăți, ci fiecare-i parte individuală, cu nuanțe diferite de roz, cu flori de de mărimi diferite și etape diferite de înflorire. Vreo două săptămâni mai ține spectacolul ăsta, apoi toată culoarea și tot spectacolul se vor muta pe jos. Și la cât e de bogată magnolia, va fi multă treabă când va veni vremea de strâns petalele de pe jos. Dar femeile de serviciu și fochistul vor face asta cu drag și cu recunoștință, că timp de o lună, magnolia le-a dăruit cel mai frumos loc din București.
Vă las și fotografiile cu doamna magnolie. N-am putut alege doar câteva.
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
