Mi-aș face un borcan în care să pun un leu de fiecare dată când spun sau scriu (acum nu se pune) cuvântul “frumos/frumoasă”. Sau copleșitor. Dar nu există un borcan suficient de mare (poate o cisterna?) și pe mine chiar m-a copleșit frumosul.
Aș fi vrut să ajung și-n Parcul Morarilor, și-n Cotroceni, și pe Vatra Luminoasă. Și magnolia uriasă de pe Alexandru Magatti ce o face? N-am apucat weekendul ăsta. M-am organizat cu liste, trasee, intinerarii și o listă cu toate listele. Am băut prima cafea sub o magnolie și ceasul zice c-au fost 34 de km la pas doar în cele două ture de magnoleală de azi. Permis de conducere nu am, că nu e nimeni atât de iresponsabil, iar pe două roți mi-e cam teamă, de când pățania de pe trotinetă. Așa că iau străduțele la pas și mă mai necăjesc uneori că nu-mi ajunge timpul. Măcar de aș fi avut picioare mai lungi. Drept vă spun, e un carusel.
Dar cum eram astăzi semi-îmbufnată când mi-am dat seama că n-o să bifez jumătate de listă, mi-am tras o scaltoalcă metaforică și mi-am amintit că harta magnoliilor nu e o goană, e o joacă. Și mi-am dat din nou voie să mă rătăcesc, chiar dacă am ajuns în același loc pe care l-am vizitat și dimineață. Așa s-a nimerit! Am mângâiat pisci – apropo, dacă vedeți o mâță cheală la Zambaccian, să știți că până azi era albă, dar tot părul e pe hainele mele. Am închis vocea enervantă care-mi spunea stânga sau dreapta, că n-aveam nicio destinație precisă. Un paznic de la o ambasadă, care stătea-n ghereta lui, mi-a spus că n-am voie să fac fotografii, apoi m-a strigat și mi-a cerut telefonul, că face el o poză florii, pentru mine.
Am mai descoperit magnolii-bijuterii care nu erau pe hartă. Atât am zis de străzile cu nume de capitale, dar am ratat jumătate de Paris. Magnolia copleșitor de frumoasă (ntzzz) de pe Belgrad nu era nici ea și nu înțeleg cum mi-a scăpat. Pe Aleea Alexandru e festival, sunt cred printre cele mai înalte magnolii pe care le știu eu. Cred că și-n alți ani am fost copleșită de …frumos și de culoare, încât n-am remarcat magnolia galbenă, chiar de lângă. Magnolia de pe Bruxelles o știam sigur-sigur, am uitat s-o trec pe hartă.
Și dacă ar fi să recreez traseul pe care l-am urmat anul trecut pe străzile cu nume de aviatori, zici c-am fost un balon care se dezumflă. fără nicio direcție precisă, fără noimă. Și-n loc se repar astăzi, tot ca balonul Bulă m-am plimbat. Adică asta înseamnă să te lași, pam pam, copleșit de frumosul din jur (cred că mai potrivit ar fi un drinking game, nu fac treabă cu leul la borcan).
Pe scurt, iar am magnolit. Și-o să pun pinuri noi pe hartă, și roz, și galbene. Dar nu chiar acum. Și mai las asta pentru mine, că s-ar putea să mai uit: harta e joacă, nu grabă. Magnoleală în joacă vă doresc!
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
