Pentru mine, magnoleala de primăvară înseamnă multe, multe lucruri. Să cutreier străzile orașului așa, fără nicio direcție, doar eu cu mine și cu muzica-n căști și să mă bucur de fiecare dată când mă rătăcesc.
Sau, alte dăți, să merg pe căi deja bătătorite, să revizitez magnoliile pe care le știu, să mă bucur de primul boboc sau să văd cât s-au înălțat de anul trecut. Să mângâi pisici torcăcioase sau să vorbesc cu căței agitați „Aglăița, ce drăguță ești dumneata” și să mi se răspundă, de la fereastră „O cheamă Bella, nu Aglăița”, și-apoi să aflu povestea magnoliei din curte.
Să mă opresc să citesc plăcuțe, să admir curți îngrijite, clădiri-monument sau o magnolie lipită de fațada gri a unui bloc. Sau să mă plimbi cu cineva de mână și cât țopăi eu fericită prin băltoace, cu adidașii ăia albi, cel-drag să verifice pentru mine dacă-i sau nu pe hartă magnolia pe care tocmai am zărit-o.
Să ies cu prietenii și să mă bucur de bucuria lor când descoperă-o magnolie, cinci, zece, apoi să zăbovim la o cafea și-o poveste, cinci, zece. Să mă opresc dimineața, în drum spre muncă, la magnolia de pe colț și să-mi imaginezi cum în curând va fi învăluită toată strada-n miros de tei. Să mă întâlnesc întâmplător cu oameni pe care-i știu doar pentru că ați povestit despre magnolii sau cu prieteni care se declară sceptici, dar sunt convertiți la magnolism, cu harta-n mână. Să aflu povești ale oamenilor, ale magnoliilor, ale orașului.
Am magnolit alături de mama, am încheiat sezonul lui 2024 împreună și am cam plâns amândouă. Am văzut pentru prima dată împreună magnoliile și m-a strâns tare de mână când ploua peste noi cu petale. Și-apoi am vizitat pe vijelie magnolii galbene (mda, cea de pe Căpitan Vijelie) și mama a spus că uite, maraviglioso, că plânge de bucurie și magnolia.
Am vizitat magnolia de la Radu Vodă când abia se lumina afară și mi-a fost blând și liniște acolo. Am mâncat cannoli sub magnolia care se scutura peste noi sau m-a prins fulguiala aia scurtă de câteva clipe, din martie 2023, lângă magnolia de la Ambasada Ungariei.
Am mers încet, șontâc-șontâc, pentru că nu aveam altceva de făcut sau am fost pe alergătură, ca să prind și-o magnolie în drum spre birou. Se plimbă oameni din lumea toată, până în America, virtual pe Hartă ca să se bucure de magnolii.
Și toate, toate sunt moduri minunate de a magnoli, infinit de multe moduri care să ne aducă bucurie, pentru că frumos și culoare există la tot pasul, trebuie doar să fim nițel atenți.
Magnoleala cu siguranță nu înseamnă să rupem florile, ca să ne facem poză cu magnolia-n păr. Nu înseamnă să tragem de crengi, ca să băgăm nasul în magnolii, oricum nu prea au ele miros. Nu înseamnă să ne cățărăm în copaci, nici copii, nici adulți, și să distrugem magnolia. Nu înseamnă nici să fim intruzivi, căci unele magnolii sunt cu un motiv dosite mai în spatele curții. Și pentru mine nu înseamnă nici să stăm la coadă pentru o poză cu o anumită magnolie, căci există magnolii pentru toată lumea-n orașul ăsta și multe-s chiar mai frumoase decât magnoliile la care se face pelerinaj.
Magnoleală frumoasă!
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
