Când am făcut Harta Magnoliilor, n-am pritocit prea mult cum va fi ea folosită. Adică ce era de gândit? E o Hartă cu niște coordonate, o folosești când vrei să ajungi într-un punct. Nici nu mi-am imaginat că Harta ar putea fi folosită așa, să te plimbi virtual prin București, din inimă-pin în inimă-pin. Mai ales de hăt, departe, tocmai din America. Habar n-aveam!
Noroc că în al doilea an de Hartă, Flavia a scris, tocmai din Iowa, că-și revizitează așa Bucureștiul în fiecare primăvară, se plimbă din poză-n poză, pe Hartă, și e din nou aici, bucățică din primăvara noastră. Dar nu oricum. Plimbările, față de ciocolată, sunt mai bune împărțite, căci mirarea și bucuria unei descoperiri sunt mai dulci când sunt împărtășite. Flavia se plimbă pe Hartă în fiecare an și admiră magnoliile împreună cu mama ei, Ana. Amândouă-s încă de la început parte din poveste, uneori ne trimit fotografii cu grădina lor de-acolo. Doamne, ce grădină frumoasă, cea mai frumoasă pe care-am văzut-o vreodată!
Dar despre doamna Ana aș vrea să vă mai zic câte ceva. Ana, căci m-a rugat Flavia să ne tutuim, să scăpăm de formalismul limbilor romanice. Ana Vernescu-i o femeie mică, fâșneață și zâmbește dintr-un obraz în altul în toate, toate fotografiile. Mi-a trimis Flavia multe, să aleg câteva, și-n nicio fotografie nu-i încruntată, nici când îi bate soarele în ochi măcar. Cam în toate fotografiile, Ana e înconjurată de flori – ori le îngrijește-n grădină, ori e printre magnolii în parcul unui centru de arte – parcul magic îl numesc ele, ori creează și face compoziții din frunze și plante uscate. Când nu creează ea însăși artă, merge la expoziții sau iese, însoțită de fiică, la o cafea și o prăjitură. Și pe lângă talentul la cursut și pictură, Ana-i pasionată de călătorii, de explorat tot ce are lumea de oferit, călătorește de două decenii, a colindat și Alpii.
E o simplitate duioasă-n viața asta trăită cu sens și pace, cu artă, călătorii și flori. Dar voi câți oameni cunoașteți care fac asta la 100 de ani? Căci Ana împlinește în câteva ore (dimineață la noi, dar mă cam încurcă fusul orar) 100 de ani! Ana Vernescu s-a născut pe 25 martie, 1924, la Năsăud. A copilărit în Cluj până la mutarea în București, unde a absolvit ASE-ul. A lucrat ca proiectantă până la pensionare și-a emigrat în 1980 în SUA, alături de fiica ei. Și cât Flavia își făcea doctoratul în literatură franceză, Ana a lucrat la departamentul de Teatru de la Universitatea Illinois, la atelierul de costume de scenă.
Nici nu pot cuprinde toată emoția și bucuria, cam ca o haină care nu te mai încape că-i cu multe numere mai mică. Dar sunt tare recunoascătoare că și Ana, și Flavia fac parte din povestea cu magnolii și c-au împărtășit o bucățică din povestea lor. Am onorat vârsta asta minunată a Anei cum mi-am priceput, am cutreierat străzile lor de suflet, am fotografiat magnolii, am descoperit altele noi, căci așa am învățat din povestea lor, să nu încetezi să descoperi noul.
Ana, Flavia, în parcul vostru preferat, în Grădina Icoanei, miroase amețitor a flori de zarzăr. E și-o magnolie acolo și e timidă, așteaptă finalul sezonului. Chiar lângă, e o stellata mult mai harnică, se împletește cu bambusul. Iar vizavi e o magnolie altoită, ceva splendid. Când e îmbobocită pare galbenă, iar când se deschide, ca acuma, e albă ca yulanul și florile-s mari cât o salată. Spre Piața Spaniei e o magnolie galben-galben, încă n-a înflorit. Iar la câțiva pași e una uriașă, între blocuri, colorează griul și prăfosul. V-ar plăcea amândurora pe Columb, acolo e ascunsă o magnolie-bijuterie, bogată și înaltă, de pe Eremia Grigorescu se vede ca o vată pe zahăr uriașă. Cele două magnolii de pe Dacia, la intersecție cu Polona, înfloresc mai lent ca-n alți ani, dar vor face spectacol în curând.
Mai aproape de locul în care-ați locuit, pe Stirbei, e final de sezon pentru magnolii, ele-s răsfățate de soare, iau startul primele și tot primele se scutură. Dar e spectacol și-așa, când nu știi unde începe magnolia și unde se termină gardul, că-i totul învăluit în petale. Și-am descoperit magnolii-bijuterie unde nici nu mă așteptam, și prin preajma Gării de Nord, și între Basarab și Gara de Nord. Cotroceniul e tot cochet, poate mai puțin liniștit în perioada asta, dar au înflorit magnoliile și e spectaculos. E plin și de cafenele și ceainării cochete, sigur v-ar plăcea.
Și m-am întâlnit astăzi, pur întâmplător, cu fata-cu-rochie-din-flori – care oricum locuiește în Londra – și îi spune și ea la mulți ani Anei, căci uite, magnoliile ne aduc laolaltă și chiar dacă lumea asta pare mare, e mică și rotundă. Am mâncat eu tarta, era cu fistic și zmeură, sper că e pe gustul Anei, mie mi-a plăcut. Am schimbat o lumânare cu zero, c-am scăpat-o într-o curte în Domenii și mi-a înhățat-o un cățel. Și toată ziua m-am gândit la voi și mi-am însușit puțin din poveste, pentru că într-o săptămână voi vedea – pentru prima oară – magnoliile alături de mama mea.
La mulți ani înfloritori, Ana! Ești o inspirație pentru mine, o povește-lecție despre cum să nu te oprești nicicând din căutat și descoperit, să te înconjori de culoare și frumos ca să-ți fie pace și să râzi, mereu să râzi și să împarți și bucuria asta-n jur. Ca-n poza ta de pe terasă, când îți pui singură cornițe și râzi, râzi și pentru tine, și pentru fiică.
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
