În urmă cu patru zile, țopăiam de bucurie că începe sezonul magnoliilor, abia ies timid din coconul de iarnă. Dar natura, la fel ca magia, e tare imprevizibilă.
De dimineață, pe ploaie, magnoliile care apucaseră să înflorească erau ciufulite zdravăn, abia apucaseră să iasă din muguri și deja petalele erau mai mult pe trotuar decât în copac. Au farmecul lor și așa, când nu știi unde se termină magnolia și unde începe trotuarul.
Le-am vizitat iară pe seară, după furtună. Au înflorit magnoliile, s-au scuturat magnoliile! Ploaia a murat strașnic stellatele, ele-s cele mai firave și ne bucură cel mai puțin. Micuța de la Unirii, cea care abia înmugurea în weekend, e înflorită de-a binelea și cam ciufulită. Am pus odată o geacă cu puf în mașina de spălat și la fel de pleoștită a ieșit. Mi-e dragă magnolia asta, e acolo, în rond, în mijlocul străzii, să se bucure toată lumea de ea. Și îmi place să vorbesc despre ea la superlativ, anul trecut era cea mai înflorită magnolie din oraș la final de februarie, acum e foarte grăbită, i-aș da premiul pentru cel mai scurt sezon: 5 zile a ținut magia.
Cu magnoliile de la Drept e altă povestea, le-am văzut în doar o lună încotoșmănate de zăpadă, cu flori care încercau să spargă mugurii, de dimineață înfloriseră câteva și deja, pe seară, clădirea era mai mult colorată în roz.
Îmi plac magnoliile pentru tare multe motive, dar mai ales pentru cum ne învață să fim atenți la ce în jur, pentru că niciun sezon nu seamănă cu altul, frumosul nu se programează și uneori dispare țac, cât ai clipit.
Vă las câteva fotografii de la magnoleală de dimineață, pe plaoie măruntă, și de la plimbarea pe seară, prin băltoace. Ceea ce recomand și nu e are nicio legătură cu florile.
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
