Ați băgata vreodată o geacă de puf la mașina de spălat? Cam așa arată magnoliile noastre, le-a murat zdravăn ploaia asta ciobănească, dar ele doar par firave, că se descurcă cu ploaia, cele mai multe dintre ele.
Mi-a rămas în minte un comentariu al Mariei M., care spunea că dacă magnoliile pot înfrunta frigul și ploaia, și ea poate să meargă să le mulțumească pentru frumusețe și curajul de a înflori. M-a topit comentariul ăsta, vă spun sincer.
E drep, au un sezon tare intens magnoliile noastre, au prins de toate, zăpadă când abia se pregăteau să înmugurească, le-a păcălit sorele șă înflorească și-apoi a venit frigul, azi au prins și ploaie măruntă, și vânt să le împrăștie petalele.
Vine însă bucuria vine în multe forme, nu e doar cea evidentă, când e copacul complet înflorit și numai bun de admirat. Au magnoliile farmecul și magia lor în fiecare etapă, iar să țopăi prin băltoace și să plouă peste tine cu petale de magnolie e o bucurie cât o fericire mare. Ceea ce vă doresc (poate totuși încălțămintea albă nu e ideea cea mai bună)!
Și mă mai gândeam că ar trebui să fac un clasament, că-mi plac listele aproape în egală măsură cu magnoliile. Magnolii înainte de prima cafea, magnolii la primul boboc sau la ultima petală, magnolii pe înserat, magnolii care se împletesc cu glicină, zarzăr (sau chiar viță de vie), magnolii cât o salată fucsia sau magnolii albe, ca o ciornă mototolită, care îmbracă feresestre și învăluie balcoane sau care colorează fațade gri de blocuri, toate-s spectaculoase, nici nu pot alege. Dar dacăăăă ar fi totuși să aleg, combinația magnolii + sunetul de ploaie și ciripit de păsări ar fi undeva în topul clasamentului.
Magnolii sub curcubeu încă n-am văzut, las gândul ăsta aici, c-ar fi magie în cea mai minunată formă. Să vă bucurați de furmos, indiferent de vreme și de vremuri.
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
