E învăluit orașul în petale de magnolii și eu cred că mai frumos de atât n-arată Bucureștiul nicicând, e cea mai bună perioadă a lui. Zici că le-a fost milă magnoliilor de orașul ăsta prăfos, poate i-o fi frig, și-au zis să-l acopere în petale. Trio-ul celebru Levănțicii-Cerceluș-Diligenței spui că-i o carte poștală sau vreo ilustrație dintr-o carte de povești. Dar e la noi în oraș. S-au scuturat magnoliile peste tot cartierul, de nici nu-ți mai dai seama unde se termină acoperișul și care-i copacul, unde începe trotuarul și unde se termină mașina.
Când am început harta, am pus un singur pin aici, că-s magnolii aproape la fiecare casă și-am zis să n-o aglomerez. Un singur pin-inimă pentru zeci, dacă nu sute de magnolii, că-s ticsite și străduțele dimprejur, și Cogâlnic, și Miletin, și Voroneț, și Rodiei. La câțiva pași de bulevard (pe număratelea, nu-s mai mult de 100), lângă toată forfota și agitația de la Muncii – sau poți să cobori la Amazoanei – se află ceea ce pentru mine, trei săptămâni pe an, e cea mai frumoasă zonă din București.
Și dacă traversezi bulevardul, până pe Alexandru Magatti, n-ai cum să ratezi magnolia uriașă, mai înaltă decât o casă. Nu c-aș face topuri, dar e mai spectaculoasă decât magnoliile-vedetă și nu-i niciodată aglomerație la fotografiat. Și e la fel de frumoasă acuma, când și-a lăsat toate petalele pe jos, ultimul act din spectacol înainte să-și ia rămas-bun până primăvara care vine.
Și magnolia-poezie, cea galbenă, de pe Mărțișor la colt cu Primăverii, începe să înflorească. Magnolia gabenă de pe Ottoi a crescut într-un an cât altele-n șapte, iar altele încep să se împletească deja cu liliacul. E splendid, splendid acest final de sezon. Și nici nu trebuie să fii convertit la magnolism (?!) ca să vezi că-i și frumusețe în orașul ăsta.

Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.