M-a întrebat cineva odată ce aș vrea să le spun eu magnoliilor și am răspuns repede (și smiorcăit) c-aș vrea să-mi spună poveștile lor. Cine s-a îmbrățișat sub florile roz cât o salată, cum se miră și se bucură oamenii de prima magnolie înflorită, chiar dacă-i la ei în curte de zeci de ani, cu ce prilej au fost plantate. Așa multe le-aș fi întrebat!
Se scutură magnoliile, dar sezonul ăsta de magnoleală a fost mai parcă mai spectaculos ca oricând. Magnoliile cele mai harnice și-au lăsat deja petalele pe trotuare, dar cele fucsia încă sunt în plină floare. Pe străzile mai umbroase abia au îmbobocit. Și ce frumos își deschid petalele magnoliile-galben soare, am văzut-o deja pe prima înflorită și m-am bucurat de ea ca și cum ar fi la balconul meu.
Acum, aproape pe final de sezon, parcă nu le-aș mai întreba nimic pe magnolii, dar atât de mult le-aș mulțumi, le-aș spune că primăvara asta o grămadă de oameni le-au iubit. Erau și înainte iubitorii de magnolii, la fel de mulți, dar s-au adunat mai acum laolaltă, le-au fotografiat, le-au împărtășit istoriile. Și cumva un demers individual, plimbările solitare prin oraș, s-au transformat într-o bucurie colectivă.
Le-aș spune magnoliilor că-mi pare tare rău că unii le-au ciufulit crengile. Dar aș adăuga repede că-s mulți, foarte mulți cei care le admiră cu respect, le-aș mulțumi că înfloresc înaintea tuturor ca să ne pregătească pentru liliac și mirosul de tei după ploaie. Și le-aș mulțumi, aici în nume personal, pentru că să le descopăr a fost cel mai terapeutic lucru pe care l-am făcut vreodată. Și le-aș mai șopti că-mi va fi tare, tare dor de ele până primăvara următoare.
Mai sunt multe magnolii înflorite în oraș. Cele de la Ambasada Ungariei sărbătoresc și ele, s-au deschis spectaculos. Și doi pași mai încolo, la Unicred, e festival de culoare. Aici o parantează: Eugenia (pe care o bănuiesc că e fotograf), care trecea pe stradă și s-a oferit să-mi facă fotografii cu magnolia, mi-a aranjat și gulerul de la haină și a fost tare răbdătoare când nici n-am cerut, nici nu mă așteptam: îți tare, tare mulțumesc, cât inima-pin de la magnolia asta!
Aici găsiți Harta, poate vă plimbați într-o seară și aveți norocul să dați peste o magnolie care se împletește cu liliacul. Ce parfum, ce spectacol de culoare! Sau dați peste magnolia galbenă, dar nu cea din Piața Spaniei, de lângă, care e mai spectaculoasă ca oricând. Sau peste case cochete, pisici, monumente și statuete. Spun asta ca pe o mantră, dar Harta e mai mult despre motive să ne iubim puțin acest oraș, să-i descoperim frumosul, nu e doar despre magnolii.
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
