A fost un sezon de magnoleală intens, chiar dacă mai scurt decât primăvara trecută. M-am îndrăgostit din nou de orașul ăsta care nu e tocmai dintre cele mai primitoare. Am (re)descoperit piațete, curți, statui, decorațiuni și clădiri elegante, străzi înghesuite, dar colorate, străzi cochete, pline de case superbe, încărcate de arhitectură și multă istorie.
Îmi place să mă uit în curțile oamenilor, îți dezvăluie un alt București, mai colorat, mai îngrijit, mai cald. Și-am găsit multe pisici și câtiva căței foarte prietenoși. Dar mai ales povești și oameni și sunt tare fericită că #hartamagnoliilor a fost un proiect colaborativ și o mulțime, o mulțime de oameni au contribuit ca harta să ajungă, la final de sezon, la peste 1300 de pinuri.
Doamnele cu magnoliile din Cotroceni, ce frumos au povestit despre cum le înfășoară florile toată casa, de-ți vine să te urci pe scară și să privești lumea printre magnolii! Sorina și Ștefan, zânii magnolifici care-au găsit o mulțime de magnolii noi prin oraș sau mătușa mea care a cartografiat tot Berceniul. Nu știam că-s atât, atââât de multe magnolii-n Berceni. Doamna Maria, care-a povestit de magnoliile de la munte, de cum simt ele că sunt iubite. Andra, care m-a întrebat, cu atâta căldură, ce-aș vrea să-mi povestească magnoliile, încât mi-au trecut (aproape) toate emoțiile. Bunicul care face poze cu nepoții, lângă magnolia din parc, în fiecare an, că să măsoare cum trece timpul.
Doamna doctor, care-n pauze a ieșit la căutat magnolii. Colegii care m-au susținut în joaca asta de-a alergatul după flori. Magnolia care împlinește 30 de ani acum și e bucuria cartierului. Mădălina Andronic, care-a vrut, cu printurile ei superbe cu magnolie să dăruiască mai departe din frumosul pe care-l creează. Sau magnolia splendidă, căreia cățelul lup al familiei i-a mâncat vârful, cu 7 ani în urmă, dar a supraviețuit curajoasa. Inițiative similare prin alt orașe din țară. Magnolia de ceramică din vârf de munte.
Nu mi-ar ajunge luna mai să fac o listă completă de mulțumiri, nici măcar să cuprind toate poveștile. Sunt tare recunoscătoare fiecărei magnolii de pe hartă, pentru că fiecare pin-inimă ascunde o poveste. Harta a înseamnat, înseamnă încă puncte de reper ca să ne bucurăm de frumos și de culoare într-un oraș mofluz. Și să ne împărtășim povești și locuri care ne aduc o stare de bine când în jur și-n lume nu e deloc bine. Îndrăznesc să cred că, primăvara asta, harta noastră a fost din nou un catalizator de bine și frumos.
Cam astea au fost magnoliile pe anul ăsta. E final de sezon, dar dacă sunteți suficient de norocoși, mai găsiți magnolii care se împletesc cu glicină (e una poetică, pe strada Salcâmilor), cireși japonezi care străjuesc case verzi, liliac care miroase amețitor. Chiar dacă s-au scuturat magnoliile, pisicile, casele superbe și poveștile tot aici sunt.
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
