Prima magnolie pe care am vizita-o când am început Harta, acum cinci ani, a fost venerabila de pe Dragoș Vodă, Magnolia Supremă cum i se mai spune. Citisem că ar fi cea mai bătrână magnolie din București, că avea cândva 15-17 metri lățime și că adus-o un farmacist austriac la noi, în urmă cu mai bine de o sută de ani, chiar înaintea celui De-Al Doilea Război Mondial.
Am trimis atunci mesaj grădiniței, m-au primit în vizită, pe vremea aceea aveau un felinar din fier forjat în curte și țin minte că tot cadrul ăla – felinar și flori uriașe în toate nuanțele de roz, mai domol sau mai intens în funcție de lumină, plus covorul din petale – mi s-a părut rupt dintr-o poveste.
Am păstrat tradiția în fiecare an, cei de la gradinițiă au fost atât de amabili și m-au găzduit în fiecare primăvară, mi-au povestit cu duioșie despre adevărată doamnă magnolie, cea de la ei din ogradă, despre cum ploaia înghețată a rupt magnolia-n două prin 2019 și-au plâns când au văzut-o așa, înjumătățită, ca și cum un membru al familiei ar trece print-o suferință.
Dar apoi fiecare jumătate și-a văzut de ale ei și-a făcut bătrâna magnolie ce știe mai bine, căci are o experiență de peste un secol: înflorește spectaculos, ca să aducă bucurie, apoi îi pune la treabă când se scutură, că miile de petale trebuie măturate. Nici măcar nu-i un târg cinstit, că-i un preț mic pentru câtă bucurie aduce.
Altă dată mi-au povestit despre tot soiul de legende din jurul magnoliei, povești cu iz romantic despre cum și-ar fi făcut declarații și Julio Cortazar și iubita lui. Cortazar era îndrăgostit și de Carla Dunlop, și de magnolia de pe Dragoș Vodă. Anul trecut, am văzut și puiuțul de magnolie, un lăstar neplantat de nimeni, care-a crescut fix lângp trunchiul centenar.
Abia așteptam să revizitez magnolia de pe Dragoș Vodă, am văzut de două ori săptămâna trecută, și dimineață devreme, și pe înserat. E aproape de casă magnolia și mie tot mi s-a părut că am străbătut un drum cât o primăvară întreagă până acolo. Își revine Venerabila, se unesc cele două jumătăți și încep să formeze un tot. Puiuțul e tot acolo, un vlăstar mic, care va crește an de an lângă Adevărata Doamnă Magnolie, va învăța de la ea cum să supraviețuiască si la vânt, și la ploaie ciobănească, și la ger. Și-o să fie dublă bucurie.
Plimbări magnolifice!
Beau cam multă cafea, alerg după curcubeie și magnolii, fac baloane din săpun în ploaie și sar în băltoace. Îmi plac traseele de munte și cuvântul „ariceală”, un pahar de vin la pachet cu satisfacția lucrului bine făcut, moliciunea pernelor și-o carte în brațe, râsetele zgomotoase și salata de vinete. Dar cel și cel mai tare-mi plac poveștile: pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine și cele foarte diferite, pe care le spun alții despre noi; cele molcome, spuse cu blândețe și căldură și cele ghidușe, cu tot soiul de pățănii; poveștile personale, depre angoase și anxietăți, care te zguduie întâi, apoi te vindecă; cele cu zvâc, despre lucrurile care ne irită, dar care produc o schimbare, oricât de mică ar fi ea. Pentru că oriunde în jurul nostru e poveste.
